Am pus ieri o întrebare care pe facebook care a avut rezonanţă – “E un tabu să îţi învinuieşti părinţii?”. S-a răspuns că nu este un tabu, dar nici bine nu e să o faci. Mai bine singur asumăţi resposabilităţile pentru erorile şi defectele care le ai în viaţă. Şi le dau dreptate, dar nu totală. Căci dacă să aţi reflecta un pic, aţi înţelege că nu toate deficienţele noastre sunt doar din vina noastră sau sunt cauzate de noi.
Azi în microbuz am văzut următoarea scenă. O fetiţă de vreo 3 ani striga ceva vesel, dar ca orice copil, încă nu îşi poate controla glasul bine, aşa că se zbenguia oarecum zgomotos, dar suportabil. Nu am reuşit să mă acomodez căci mămica acelei fetiţe brusc o întrerupe cu următoarele cuvinte înainte de a ieşi din microbus: “Tu ce, eşti nebună???”
Nu e singura mea experienţă, căci am văzut şi copii fiind bătuţi în public la fund, faţă. Am văzut părinţi care tot repetau încetişor , sâsâind furioşi în timp ce îşi scuturau copii “Taci ! Taci, îţi spun!”. Era evident că la prima ocazie copii vor fi snopiţi în bătăi.
Aţi fost şi voi martori la astfel de scene şi nu o singură dată.
Aşa, mă puteţi întreba, dar ce are asta cu deficienţele personale? Păi hai să vedem. Astfel de comportament al părinţilor poate fi unic (mă rog, poate s-a scăpat părintele) sau poate avea caracter multiplu (astfel de evenimente poate nici să nu aibă martori, să se întâmple doar în intimitatea familiei lor). Consecinţe grave poate avea ambele cazuri – primul prin intensitatea scenei, al doilea prin repetiţia ei şi chiar intensitatea lor. Dacă consecinţele survenite din primul e evident, în al doilea caz, well, trebuie să amintesc că repetiţia e mama învăţăturii.
Hai să analizăm: Oare ce fel de om va creşte din copilul căruia I s-a repetat dispreţuitor “eşti nebun” când acesta strigă ceva vesel în spaţui public? Unul care să nu îşi va manifesta emoţiile, căci ele sunt ruşinoase. Dacă să extindem ideea, va înţelege că exprimarea a oricărui altfel de gând sau comportament decât cel acceptat de către public poate avea consecinţe grave pentru el. Şi astfel, comportamentul părintelul va aduce la creşterea un om care nu va putea zice nu, care va merge conform ideologiei turmei, va vota pe cel mai popular, nu va crea idei noi ş, etc, etc, adica va face întocmai cum fac “toţi”, de altfel e “nebun”.
Ce va învăţa un copil care are un părinte lângă sine care îl tot scutură şi îi zice la ureche “fii cuminte” în timp ce zâmbeşte oamenilor din jur, ca apoi să fie bătut acasă? Va învăţa să fie ipocrit. Fă orice ca să arăţi bine la public…
Un copil care este bătut în public pentru oarecare greşeli ale sale va crede că e ok să umileşti un om faţă de toţi. Bataia înseamnî că orice greşeală are o consecinţă gravă. Şi ţi se repetă: eşti bătut căci eşti rău! Te bat doar ca să ajungi om! Ce avem din astfel de educaţie? Un om pentru care violenţa fizica sau psihologică e una care nu îi face probleme morale. Ori va deveni un om ce nu poate să îşi asume responsabilităţi din cauza fricei de insucces (asociat cu durerea de la bătiaie). Un om nesigur pe sine, cu complexe, căci este „rău”. Dacă nu şi cineva ce se droghează, să facă huliganisme şi crime când va creşte mare din cauza durerii primite din bătăi dese pe care încearcă astfel să o ascundă sau proiecteze .
Trei exemple. Trei vieţi posibile. Caracteristici ale personalităţii care sunt implantate în personalităţile acestor copii deoarece cei mai mulţi copii nu înţeleg de e bine sau nu ce li se face, dar înţeleg că îi dor bătăile, înţeleg când sunt umiliţi şi simt când nu sunt iubiţi. Ei nu sunt încă apţi de a îşi rezolva conflicetele emoţionale şi e posibil ca toate aceste resentimente să fie refulate în inconştient. Şi pentru că nu ştie de bine sau nu (rareori se discută metode de educaţie a copiilor), el va fi acel care va perpetua comportamentul aplicat sie copiilor săi din cauză că nu sunt capabili de a recunoşte compotamentul agresiv venit din emoţiile refulate. Cu excepţia cazului în care şi el nu va înţelege greşelile părinţilor săi şi le va evita din comportamentul său faţa de sine, lume şi copii săi.
Şi deci învinuirea părinţilor nu vine ca acuzarea lor prin discuţii frontale (probabil sunt şi ei victimele unui comportament nereuşit al părinţilor săi), ci ca o analiză internă a sentimentelor proprii şi a metodelor de educaţie primit de la părinţi pentru a putea determina şi elimina elementele deficiente din gândirea şi comportamentul propriu, chiar până la momentul de educare a copiilor
Îmi puteţi aduce mai multe sau puteţi să îmi aduceţi contraargumente, căci „Hey, am fost bătut/umilit/orice altceva şi am crescut om normal datorită unei astfel de educaţii”. Hmm, ştiţi de simptomul Helsinki? Căutati. Asta dacă deja aţi determinat şi eliminat acele caracteristici proprii care nu vă satisfac. Şi altceva, aşteptaţi să vă crească copii mari şi să vedeţi cât de des să sună şi vă vizitează. 
Astept argumente de tipul „esti idealista” si „cand ai sa ai copii tai, o sa vezi ca nu e atât de uşor”. Eu nu mă grăbesc să fac copii doar pentru că sunt „ia ce frumuşei-mumuşei” , pentru că aşa trebuie ori că el e ce face cuplul fericit. Copilul nu e un instrument de consolidare a cuplului, nu e un obiect decorativ sau demonstraţie de feritilitate societăţii. E un om în devenire în care trebuie depuse eforturi pentru a îl creşte sănătos şi fizic, şi psihologic, iar asta necesită ca tu, ca părinte, să fii conştient de sine şi de copil.
sursa> pic1 , pic3, pic2
* strângeam cu tata sticlele de lapte şi le duceam la steclotară (punctul de strângere a sticlei). Îmi plăcea să desclei folia metalică de la gură sticlei cu lapte.
Deşi erătam cam straniu, lumea (inclusiv si eu) mă amuzam super de lookul meu de pionera 
eu cred că un pic de negru se cere în orice. (Dacă nu știți bancul, vă țin în suspans și vă povestesc mai târziu, la cerere, în comentarii.)
